Portocalamov's Blog

Just another WordPress.com site

Top 3 comentarii May 21, 2010

Locul I – Sincere felicitări

Nu se acordă

Ne pare rău, dar comentariile voastre din ultima săptămână au fost cel puţin la fel de anoste ca textele noastre, așa încât nu prea am avut de unde alege un câștigător. Asta ne îngrijorează, pentru că Portocala Mov  își datorează în bună măsură traficul faptului că, spre deosebire de alte site-uri, aici comentariile sunt de regulă mai haioase decât posturile. În speranţa că a fost doar un incident izolat, vom considera această săptămână cu texte slabe și cititori lipsiţi de umor drept un mic omagiu adus Academiei Caţavencu.

Locul II – Felicitări simple
Petrov: “multam mult de carte, domnu’! am constatat ca e foarte usor sa agati cu carti in baruri”

Foarte multă lume crede că, în baruri și cluburi, cel mai ușor se agaţă jucându-te neglijent cu cheile de la Ferarri. Nimic mai fals – așa cum a descoperit recent și cititorul nostru Petrov, tot ce ai de făcut e să te așezi într-un colţ al clubului și să te pui pe citit. Imediat, cele mai mișto gagici din club se vor îndrepta spre tine, călcându-se pe picioare, și te vor aborda cu îndrăzneală: “Ce citești, scumpi?”.
Știm că sunteţi curioși să aflaţi ce trebuie făcut mai departe. Ne pare rău, dar de aici sunteţi pe cont propriu – v-am adus deja gagica sub nas, descurcaţi-vă singuri mai departe. Vă putem însă pune la dispoziţie un sfat de la Adi Mutu: încercaţi cu Dostoievski, cică merge întotdeauna.

Locul III – Circumstanţe de felicitări
XaeL: vi se intampla sa spuneti “poanta asta e tare, frate, dar mai bine o pastram pentru alt articol, ca asta deja iese prea amuzant” ?
Da, ni se întâmplă des să spunem asta, deși, să fim sinceri, am prefera să ni se întâmple să scriem articole amuzante.

PS: Normal că era previzibil ultimul răspuns, dar acum înţelegeţi și voi cum ne-am simţit citind cele 20 de comentarii – aproape toate “Extraordinar!” și “Admirabil!” – de la postul precedent??

 

Penitenciar Marks & Spencer

Când nu sunt un pensionar odios care denunţă cu voce sugrumată de indignare specula neruşinată din piaţa Berceni, sunt o mână-spartă fără pereche.

Iată-mă aşadar sâmbătă seara la Marks & Spencer, magazinul meu preferat – dacă nu ştiţi, la Marks & Spencer preţurile sunt atât de mari încât, în mod normal, ar trebui să scriu texte mult mai bune ca să-mi permit să mă-mbrac de-acolo.

Doamnele vor înţelege cel mai bine mica mea problemă la cumpărături: cât de cumplit e să ţi se ofere opţiuni. Ar trebui să existe un singur articol, disponibil într-o singură culoare, de o singură mărime, ca să izbutesc să ies în mai puţin de o oră dintr-un magazin; altfel, chiar şi Claudia Schiffer dă disperată cu pungile de pământ: “Să mor io, Julius, prefer să ne uităm cum pierde Craiova decât să mai merg cu tine la shopping!”.

Car cu hărnicie în cabina de probă cam la doi baloţi de haine – două modele de pantaloni scurţi, fiecare de două mărimi, fiecare în patru culori (exista şi o a cincea culoare, dar n-am vrut să exagerez). Apoi, probez şi sortez: ăsta nu, e prea strâmt; merge; nu mă prinde culoarea; parcă da. Nu mă pripesc deloc – doar îmi cumpăr pantaloni scurţi, nu ne jucăm aici.

În sfârşit, ăştia îmi vin perfect. Mă privesc în cele trei oglinzi, din toate unghiurile, şi mă declar mulţumit. Beckhame, Nadale, muriţi, mă!

La casă, nimeni. “Săracii, la ce preţuri au, cred şi eu că nu sunt obişnuiţi să aibă clienţi”, îmi zic, şi mă uit prin magazin după un angajat. Îmi sucesc gâtul pe după rândurile de umeraşe, dar angajaţii refuză să-şi facă apariţia. Mă îndrept spre ieşire să-l caut pe bodyguard. Găsesc oblonul coborât; mă întorc şi abia atunci realizez că înăuntru nu mai e nici ţipenie de om – magazinul se închisese, iar pe mine mă uitaseră înăuntru. Pun mâna pe telefon şi o sun pe prietena mea, să vină să mă elibereze. Încerc de trei ori, însă nu se formează – atunci constat că în magazin nu există semnal de mobil. Mă reped îngrozit spre ieşire, lipesc telefonul de oblonul care mă ţine captiv, dar nu există pic de semnal nici măcar acolo. O să dorm în Marks & Spencer!

Mai există posibilitatea să bat în grilaj, în speranţa că mă aude cineva întârziat prin mall. Momentan, nu fac uz de această soluţie disperată – o să se strângă lumea ca la urs şi mâine sigur sunt pe youtube. Mă ridic pe vârfuri, mă ţin cu o mână de grilaj şi pe cealaltă, în care am telefonul, o ţin ridicată deasupra capului, cautând semnal. Sună! Accept cu grijă apelul, fără să mişc telefonul. Sunt pe vârfuri, sprijinit cu spatele de perete şi agăţat de grilaj, şi îmi lungesc gâtul să ajung la microfonul telefonului. “Mamiii”, urlu, “sunt la Marks & Spencer, m-au închis pe dinăuntru!”; apoi mă dezechilibrez şi telefonul îmi scapă pe jos. A doua oară nu mai găsesc semnalul, nu-mi rămâne să sper decât că m-a auzit şi că mă salva.

Peste cinci minute, sunt cu moralul la pământ. Nu mă va salva nimeni, o să dorm aici. “O să-mi pun pijamale de trei milioane! Îmi voi aşterne să dorm pe costumele cele mai scumpe, iar pe post de pernă o să folosesc o duzină de cămaşi de trei milioane jumate!”, strig în gând. “Fir-aţi ai dracu’!”.

Bodyguardul şi o ceată de vânzătoare mă privesc uluiţi. “Ce-i cu dumneavoastră?”. “M-aţi încuiat înăuntru”, zic. “Eram în cabina de probă. Am crezut că aţi plecat”. “Aoleu! Eram în spate, ne schimbam”. Îşi cer mii de scuze. În fine, ridică oblonul şi mă eliberează.

În faţa magazinului, prietena mea: “Unde-ai fost? Și de ce ai telefonul închis de o oră?”. “M-au încuiat înăuntru. Eram în cabina de probă şi nu m-au văzut”. “Da? Și ce probai tu, mă rog frumos, la Marks & Spencer?”.

Mă gândesc cum ar fi fost să vin acasă dimineaţă. “Unde-ai fost toată noaptea?”. “Păi, să vezi, m-au încuiat aseară la Marks & Spencer…”. “E, normal, cui nu i se întâmplă?”.

 

Am făcut primul milion

Filed under: Fun,IT,Uncategorized — portocalamov @ 6:27 am

Daily Cotcodac a depăşit astăzi un milion de vizitatori. Înainte să deschidem o sticlă de şampanie (de pălincă, Eftimie, aşa e, ne-am exprimat noi greşit) şi să chiuim: “Zoso, Tolontane, la o parte, terminaţilor!”, să vedem şi cum am reuşit asta:

– jumătate dintre cei un milion de vizitatori sunt de fapt Julius care intră de pe ip-uri diferite; îl veţi recunoaşte, chiar dacă postează sub diverse nume, după faptul că lasă cam acelaşi comentariu: “Să scrie numai Julius, că el ştie, restul sunt de umplutură”.

– o altă parte e formată din postacii lui Raeţchi şi subalternii lui Eftimie de la ziar; pot fi recunoscuţi cu uşurinţă după comentariile gen “Julius, chiar te plăteşte cineva să scrii plictiselile astea?”, “Trebuia să râd, sau cum?” sau “Înainte scriai mai bine, da’ acum te-ai prostit de tot”.

– un procent important îl reprezintă piraţii din Angola. Ei sunt cei mai mari fani ai doctorului Șendroiu – nu ratează nici un text al acestuia şi visează, desigur, să-l întâlnească într-o bună zi pe autorul lor preferat.

– ar mai fi nevasta lui 4mall, care, când n-are nici un motiv să-l trimită să doarmă pe preş, intră pe DC şi după aia îi face scandal: “Cu cineva de calitate nu puteai fi şi tu prieten!”.

– ne-am baza şi pe cititorii din judeţul Vaslui, doar că ei intră pe DC maximum zece-cinsprezece minute, cât apucă între momentul în care descoperă cum se deschide laptopul pe care i l-au luat italianului ăla şi cel în care apar carabinierii. Ar mai fi şi vasluienii care au văzut că avem multe texte cu şi despre pensionari şi îşi închipuie că DC e site de agăţat, unde pot pune mâna pe bunăciuni de pe net.

– nu puţini sunt şi boţii de spam care intră pe DC şi pe care îi recunoaşteţi uşor, deoarece comentariile lor sunt întotdeauna politicoase, scrise fără greşeli şi nu deviază de la subiectul articolului la care au fost postate.

– vreo 10% din cititori sunt francezi care intră pentru filmuleţul cu salutul şi care ies repede, nu înainte de a abandona în fuga lor laptopuri şi iPhone-uri.

– Ne citesc, de asemenea, şi foarte multe manechine; nu o dată le-am surprins pe forumurile de fashion vorbind între ele: “Și ce dacă a pozat David Beckham în chiloţi, dragă? Hai mai bine să vedem ce-a mai scris Julică pe Daily Cotcodac, că el nu e însurat”.

În fine, diseară vom număra comentariile de la acest post şi vom vedea exact câţi cititori avem în realitate. Nu vom lua în considerare comentariile gen “Bravo, Daily Cotcodac! Faceţi o treabă foarte bună” – ăsta e Pircă încercând să-i arate doamnei P. că lumea citeşte prostia aia a lui Julius la care pierde el timpul scriind gratis. Evident, dacă textul ăsta o să aibă mai puţine comentarii decât autori sunt pe Daily Cotcodac, închidem site-ul, ne lăsăm de făcut poante şi scris articole haioase şi ne angajăm la Caţavencu.

 

The Shining: Hotel Germisara

Ovidiu Eftimie

Anul acesta, fiind criză economică, am decis să-mi petrec concediul în ţară. Am căutat pe net, soţia a căutat prin agenţii turistice şi am găsit Hotelul Germisara din Geoagiu Băi. Pe net, arăta destul de bine.

All inclusive, două piscine, tratament balneoclimateric (e bun la mahmureală), sală de fitness, castelul Huniazilor prin preajmă, părea fain. Preţul, şi ăla, era ok. Deja mă vedeam lenevind la marginea piscinei, cu o bere în mână şi un julvern în cealaltă. Atâta doar că mă pune nevastă-mea să caut mai departe pe net ceva de genul “Cum e la Hotel Germisara?”(formularea exactă o s-o dea Julius la următorul text cu google).

(articol preluat de pe  http://dailycotcodac.ro )

Ei bine, ce am găsit a fost mişto. Conform celor care au fost acolo şi au supravieţuit, camerele sunt extrem de mici, băile şi mai mici, piscinele sunt pline de pensionari, iar cea cu apă termală are doar 60 de centimetri (cât o vană); mâncarea e proastă – şi pe bani chiar şi la all inclusive.

Serviciile sunt teribile, un cetăţean s-a tăiat în geamurile din baie după ce a alunecat pe gresie, a ajuns la recepţie şi acolo, în loc de trusă de prim ajutor, a primit ameninţări şi nota de plată pentru bateria duşului. Pe alte site-uri am citit că directorul hotelului a bătut/atacat eventual ucis nişte oameni. Alţi turişti au fost obligaţi să-şi care bagajele sute de metri pe jos pentru că nu li s-a permis accesul în parcarea hotelului.

Staţiunea Geoagiu Băi, pe care mi-o închipuiam ca pe un târg mititel cu locuinţe ascunse printre tufe de flori în toate culorile şi pensionari paşnici, mi s-a prezentat ca un loc devastat de minimum două apocalipse, cu drumuri varză, case distruse, tarabe ruginite, reuniuni ale cultelor satanice şi bodegi foarte proaste.

E adevărat că am găsit şi un site unde erau comentarii pozitive dar, antrenat la Daily Cotcodac cu comentarii gen “Ce glume aveţi, mi-aţi făcut ziua mai bună”, am înţeles imediat că nu este vorba decât de o manipulare ordinară a patronului hotelului.

Prin urmare, cred că o să merg în Ungaria, comentariile vizavi de hotelurile ungureşti fiind mult mai prietenoase, singura chestie ce li se reproşează oamenilor de acolo fiind că sunt bozgori şi nu cunosc limba română.

Notă Acest text este un pamflet şi luat aşa. Sper ca nu cumva Elena Udrea să-l ia în serios şi să se apuce să mai ceară vreo trei miliarde de euro pentru îmbunătăţirea imaginii turismului în România. Sau, dacă tot o face, să ne dea nouă banii, să vadă şi Julius cum e să ai colaboratori care te salută cu “se dau azi salariile, ştii ceva?”.

 

Sondaj PM

Vreţi ca Portocala Mov  să conţină mai multe articole cu temă politică, economică şi socială?

5. Bate Steaua la două goluri (28%, 174 Votes)

1. Da, băgaţi mai multe glume cu TVA şi arierate fiscale (25%, 156 Votes)

3. Nu înţeleg ce tot aveţi cu moldovenii; râdeţi ca proştii, habar n-aveţi ce practici sunt tenişii (21%, 130 Votes)

2. Eu oricum intru doar să văd dacă sunt ceva gagici disponibile pe-aici, nu citesc textele, din partea mea puteţi să scrieţi ce vreţi (13%, 82 Votes)

4. Mie îmi plac mai mult comentariile, sunt mai haioase decât textele. Să comenteze numai Gesica, că ea ştie, restul sunt de umplutură (13%, 70 Votes)

TOTAL VOTERS:612


 

Trupe de elită: pensionarii de îmbulzeală

Filed under: Avem o tara.Cum procedam?,Investigatii,Politica,Uncategorized — portocalamov @ 6:18 am

Dintre toţi protestatarii din ultimele zile, cei care prezintă un potenţial cu adevărat periculos sunt pensionarii (angajaţii de la stat, logic, întârzie la miting, când ajung îşi beau cafeaua şi citesc ziarele pe mobil, iar apoi dau o fugă până în oraş să-şi rezolve nişte probleme personale, deci, în total, le mai rămâne cel mult o oră pe zi să facă efectiv grevă). Gândiţi-vă doar că, în urmă cu două luni, pensionarii veniţi să le ia o bormaşină la nepoţi au călcat în picioare o bătrânică într-un magazin de bricolaj din Iaşi, cu ocazia unei promoţii.

Aceşti pensionari de mulţime au fost pregătiţi pe vremea lui Ceauşescu să facă faţă celei mai mari ameninţări la adresa statului comunist: alimentara plină şi cu altceva decât cu creveţi vietnamezi. Antrenaţi în condiţii speciale, pensionarii de îmbulzeală pot fi lăsaţi în munţi, la zeci de kilometri de civilizaţie, doar cu o sacoşă în mână, şi vor putea găsi drumul spre cel mai apropiat oraş şi cele două promoţii la ceva absolut inutil pentru gospodăria lor, cum ar fi laptopuri sau nunceacuri.

Până acum, cordoanele de jandarmi au făcut faţă atacului pensionarilor, care veniseră la protest doar ca să facă scandal, nu să cumpere ceva, dar nu care cumva să apară vreun instigator pesedist şi să strige: “Promoţie la Palatul Victoria, jante de maşină la preţ de cozonac!”, că praful se alege de bieţii scutieri.

Aşa s-ar explica şi cum a reuşit Ștefan cel Mare să-i bată de atâtea ori pe turci – probabil avea un batalion de pensionari, “Falanga de superofertă”, capabil să pună turcul pe fugă. Era suficient să transmită prin bucium că e promoţie la Podul Înalt, că imediat Vrâncioaia îşi lua sacoşa din cuier şi pleca să le dea omorul otomanilor care veniseră să ia avutul ţării la superofertă.

 

Vieaţa la mol (II)

– Nu te-ntoarce acum, dar e una-n chiloţi în spatele tău.
– Cum, în chiloţi? Cum să nu mă-ntorc? Se uită? Faci mişto…
– Nu, pe bune, e în chiloţi galbeni cu flori portocalii şi are un maieu galben, nu poartă sutien… Şi e încălţată-n pantofi cu toc cui. Tocuri de 10, zic eu.
– Mă uit.
– E?
– Nene… Foarte Tare! Da’ nu-s chiar chiloţi.
– Da’ ce-or fi ăia?
– Nişte pantalonaşi foarte scurţi… şi foarte subţiri. Şi foarte mulaţi.
– Da, le lipseşte numai dantela. I se vede fofo.
– Pe bune? Fofo? Nu vrei să schimbăm locurile?
– Nu, stai acolo, că-ţi descriu eu.
– Nu-i tot aia. Auzi, da’ ce face?
– Se plimbă de colo-colo, gen aştept pe cineva să m-agaţe. Ai văzut cum e fardată?
– Nu, m-am uitat la chiloţi.
– Dacă eu veneam aşa la o întâlnire cu tine ce făceai?
– Nu veneai tu aşa. Cred că te băteam cu papucul.
– Auzi, ce-o fi în mintea lor?
– Sunt mai multe?
– Bine că eşti tu deştept. În general, astea care ies aşa în lume.
– Aici e “în lume”?
– Păi aici vine lumea, la mol, nu? Inclusiv noi.
– Ţi se pare că noi suntem în chiloţi?
– Nu, dar suntem în compania unor dame care vin în chiloţi, na.
– Uite-o că trece p-acolo. Auzi, poate e-n slipi, nu în chiloţi. Un slip colorat. Mă rog, asta înseamnă că ar trebui să fie udă, nu?
– Ah! Ce mitocan…
– Îţi dai seama cum o fi venit ea cu tramvaiul pân-aici…
– Cred că a adus-o vreun băgău cu gipan.
– Şi se frăsuie singură p-aici, nu? Unde-i băgău’, atunci?
– Poate a rămas să-şi păzeazscă gipanu’.
– O fi văzut-o tat’su’?
– Când şi-a pus chiloţii? Poate i-a pus chiar el.
– Cretinule.
– Păi ce vrei să zic, nu vezi cum arată? Bine că râzi. Auzi, aşa e moda acum?
– Moda la ce?
– Să ieşi în oraş sâmbăta după-amiază.
– Cred că numai la mol. Şi prin cluburile alea.
– Prin cluburile alea… Ştii tu ce se-ntâmplă prin cluburile alea…
– Nu, dar mă uit la asta în chiloţi şi-mi pot imagina.
– Mai vrei cafea?
– Nu, hai să mergem. Pe dincolo, las-o-n durerea ei…
– Vreau s-o-ntreb dacă n-are şi tetra, cu acelaşi model.
– Poate apare băgău’ şi-ţi sparge nasul. Hai.
– Îţi dai seama ce-ar scrie ziarele? Că m-am luat de una la mol şi m-a bătut bărbat’su măr?
– Absolut.
– Crezi că ziarele ar spune că era în chiloţi?
– Nu. Li s-ar părea că e normal să fie-n chiloţi la mol. Hai.