Portocalamov's Blog

Just another WordPress.com site

Orice cale îşi are povestea ei June 11, 2011

Filed under: Uncategorized — portocalamov @ 10:36 am

Este surprinzător când afli că de fapt atunci când eşti mic îţi este mai uşor să alegi o cale decât atunci când eşti matur. Când încă eşti sub tutela copilăriei, imaginaţia îţi alege Calea dintre căi, iar visul îi dă curaj inimii mici ca să păşească. Şi totusi, calea ti-a fost aleasa dinainte…

Pe măsură ce creştem, ne aflăm din ce în ce mai des la răspântie de drumuri, confruntându-ne mai tot timpul cu întrebarea: “încotro?”. Dreapta şi stânga ni se par cei mai haini duşmani, drumul drept fiind doar un ideal la care nu renunţăm.

De multe ori ne-am dori să ne întoarcem din drum, însă până să ajungem la locul unde să facem stânga împrejur, noi mergem tot înainte. Viaţa este atât de complicată, dar ce roman bun nu dezvoltă un conflict puternic şi ce poveste nu aminteşte de minuni?

Da, indiferent de calea pe care o urmăm în viaţă, ne este descoperită o poveste: tristă sau veselă, lungă sau scurtă, misterioasă, tragică, sau pur şi simplu banală. Ce este cert este faptul că la un moment dat facem un popas pe drumul nostru şi ne întoarcem o clipă la momentul în care primul pas a fost făcut şi prima pagină a cărţii a fost dată la o parte. Atunci poate ni se pare că trăim imposibilul şi totuşi, ÎL TRĂIM!

Viaţa este povestea în care personajele descoperă alte poveşti şi au dreptul şi puterea să aleagă, iar fiecare alegere înseamnă un nou capitol…

Totuşi, una dintre cele mai mari realizări ale unui personaj este aceea de aînţelege povestea altuia, în propria lui poveste.

 

Parerea altora. June 1, 2011

Filed under: Uncategorized — portocalamov @ 3:18 pm

Părerea altora… Ce  contează? Contează dacă el mă consideră copilăros sau dacă ea mă consideră matur? Pentru mine contează ceea ce crezi tu şi mai mult decât atât am nevoie să aud ceea ce inima ta spune despre mine; nu că m-aş putea suprapune exact, precum un suflet autocolant, peste melodia pe care o fredonezi în miile de bătăi ale inimii tale, pentru că sunt imperfect, dar măcar aş putea cunoaşte ceea ce aceasta adoră.

Vorbesc cu tine ca şi cu un copil care nu-mi înţelege vorba, dar îmi înţelege glasul şi îmi cunoaşte ochii: clipesc şi până ca genele să-mi atingă faţa, tu deja cunoşti lumea lor.

Mă topesc în ploaia care cade din norii tremurânzi în văzduh şi ştiu că undeva printre stropi se ascunde şi mângâierea ta. O caut alergând prin ploaie, dar până ce hainele nu-mi sunt complet ude de căldura picurilor, nu pot să simt cum îmi inunzi şi sufletul. După ce ai pătruns în suflet aştept să mă usuc la lumina seninului din marea de aburi ai sufletului tău fierbinte.

Şi te rog, tăcută cum eşti în frumuseţea ta, ajută-mă nu doar să te simt ci şi să te şi aud.

Am nevoie să aud ceea ce inima ta spune despre mine, iubire!

 

Poezie.

Filed under: Uncategorized — portocalamov @ 3:15 pm

Pacea se coborîse pe întreaga fire
Coborîse seara la o mănăstire
Era în toiul serii jos într-o poiană
Stau vorbind un popă cu o fetişcană
El cu barbă lungă şi obraji frumoşi
Cu ochi de cărbune şi corp viguros
Ea micuţă, zveltă, cu sîni săltăreţi
Cu şolduri rotunde şi cu părul creţ
Plecăciuni părinte, aşa cum se cuvine
Bună seara taică, ce cauţi pe la mine?
Am venit părinte să mă spovedesc
Am păcate multe precum eu gîndesc
Bine fata taicăi, îţi dau ascultare
Stai colea pe iarbă, spune ce te doare?
Uite ce-i părinte, sunt căsătorită
Am de toate, dar nu sunt fericită
Soţul te înşală, e beţiv, te bate?
Nu de asta-i vorba, mi-aduce de toate
Dar ce-mi foloseşte dacă nu-i bărbat?
Bine e-n ogradă, dar nu-i bun în pat
Înţelegi părinte, ce vreau eu să-ţi spun
Despre partea ceea nu-i deloc bun.
Spune atunci femeie nu-ţi fie ruşine
Spune cum ţie vorba, să-nţeleg mai bine
Nu te ia în braţe, eşti nemîngîiată
Nu-ţi dă bărbatul ce doreşte o fată?
Uite cum părinte, cum să-ţi spun e mică
Cînd mă simte aproape, abia i se ridică
El mă ia în braţe, vrea să mă sărute
Eu mă bag sub dînsul, poate că mă fute
El urcă pe mine, îl mîngîi la coaie
Dă din cur o dată ş-apoi i se-nmoaie
Mă desfac la pizdă, mă sui eu pe dînsul
Dau s-o vîr în mine şi mă apucă plînsul
Eu tremur ca varga, el stă neclintit
Se uită la mine, parca-r fi tîmpit
Eu stau toată noaptea, mă frămînt şi gem
Ce să fie oare? O fi vreun blestem?
L-a legat vreo fată de la el din sat?
L-a vrăjit vreo babă? L-ar fi deocheat?
Am venit părinte, dacă mă-nţelegi
Să te rogi la Domnul, soţul să-mi dezlegi
Nu mă duc de-aicea, nu mă dau bătută
Dezleagă părinte, vreau să fiu futută.
Bine fata taicăi rog pe cel ceresc
Să-mi asculte glasul şi să-l lecuiesc
Pentru asta însă ai să faci canoane
Să te legi fierbinte şi să dai pomane
Dar i-an stai o clipă şi-mi explică
Zici c-o freci în tine şi nu se ridică
Tu te dai întreagă şi cu piele goală
Iar el te priveşte şi nu i se scoală
Tu te culci în pat şi stai lungită
Încaleci pe dînsul, iar el stă ca o vită?
E de necrezut, asta îţi mărturisesc
E de prima dată cînd spovedesc
Aşa de frumoasă, tînără e culmea
Şi să nu ai parte de-un bărbat ca lumea
Dar mai ştii ce aş propune – haide să-ncercăm
Tu să-mi mîngîi sînii, iar eu să te frec
Şi de-o fi să mi-o vezi sculată
Nu începe îndoiala, este nevinovată
Şi atunci va-ncepe post şi rugăciune
Să-ţi dezlege soţul, să-l facă vînjos
Să te mulţumeasca pe faţa şi pe dos
Dar să ştii un lucru că păcatul meu
E cu mult mai mare, iartă-l Dumnezeu
Bine-atunci părinte, fie precum spui
Mă dezbrac îndată cred că-i vina lui
Şi în seara ceea în umbră se-arătau
Doua trupuri goale ce se înfruptau
Fata speriată, dar cu dor nesătul
Îşi prinsese-n palme faţa de mascul
Vai ce pulă mare încep să mă tem
Nu auzi eu de frică încep să gem
Uite cum se mişcă, cît e de fudulă
Fericit acele ce-i înfiptă cu aşa pulă
E tare ca piatra, şi stă drept în sus
Atît e de mîndră îmi place nespus
Dă-mi voie părinte vreau să o sărut
Ia fetiţă dragă suge cît mai mult
Iar acum ajunge, lasă-te pe spate
Desfă cracii bine, atît cît se poate
Cînd vazu pizda popa încremeni
Şi-i veni iată mii de nebunii
Uite ce minune de la Dumnezeu
Lasă-mă fetiţo s-o sărut şi eu
Ce vaieţi fetiţo, te supără iarba?
Nicidecum părinte, mă gîdelă barba
Atunci cu bine cunosc şiretlicul
Desfă bine cracii să-ţi sărut lindicul
Ajunge părinte nu mai pot îţi jur
Bagă-ţi pula-n pizdă şi mă ia de cur
Hai părinte vîr-o, s-o simt toată-n mine
Să ne cîrligăm şi să ne futem bine
Bine ce-i atunci de vrei să te fut
Îţi bag pula-n pizdă
Stai în patru labe, saltă curu-n sus
Stai aşa pe iarbă precum eu ţi-am spus
Ia pula-n mînă şi ţi-o potriveşte
Puneţi-o în pizdă ş-apoi mi-o beleşte
Aşa foarte bine acum e belită
Să te fută taica să fii fericită
Fute-mă mai tare, strînge-mă de cur
Trage-mă de pulă şi prin împrejur
Na la taică pulă te fut bine aşa?
Fute-mă părinte şi nu mă lăsa
Nu te las fetiţo, te mai fut un pic
Acum saltă curul şi te înconvoaie
Să între pula pînă şi cu coaie
Nu mişca din cur, simt că mă furnică
Prea te-nşeli în pulă, da din curişor
Ţine pula-n pizdă, nu mişca că mor
Simt că mă furnică, of m-am slobozit
Mulţumesc părinte că m-ai potolit !!!

În poiana crucii, în poiana datecii
O fată şi un popă se spovedesc încă.

 

Totul in nimic

Filed under: Uncategorized — portocalamov @ 3:14 pm

Sunt totul in nimic, sunt cel mai frumos nimic din totul totului tot, pentru ca Tu ma iubesti…

Sunt urma lasata pe cerul instelat de o stea cazatoare si sunt ultima scanteie pe care aceasta o mai aprinde…

Sunt cuvantul lipsa care da sens unei capodopere lirice neterminate, sunt fericirea ce tresare pe neasteptate ca si iarba udata de ploaie si care strapunge inima ca un infarct al sufletului…

Sunt Oceanul Planetar si ma inec in propriile adancimi, sunt intregul cer si ma hranesc cu stele…

Sunt o lumina acolo unde este intuneric si sunt tacere acolo unde este Lumina…

Sunt un carbune aprins pe jarul stins, sunt o pana ce zboara cand toata lumea doarme, sunt saltul catre necuprins cand gravitatia ma trage catre pamant…

Sunt vocea din liniste si sunt linistea dintr-o voce, sunt ochii care nu se vad si sunt privirea din ochii tai…

Sunt litera din mijlocul celui mai frumos cuvant si sunt cuvantul care incepe cu litera numelui meu…

Sunt trezirea din somn si sunt visul care sta treaz…

Sunt palma din palma ta si sunt gandul din mintea ta…

Sunt tarana in vant si vantul ce imprastie tarana intr-o mie de zari…

Sunt un semn in eter si sunt un zambet larg printre schite de suras…

Sunt o lacrima de pe fata ta si sunt fata unei lacrimi…

Sunt fizionomia unei picaturi de apa si cea mai fina trasatura de pe chipul ei transparent…

Sunt un fior de bucurie si sunt bucuria unui fior…

Sunt noaptea ce linisteste ziua si sunt ziua ce adoarme noaptea…

Sunt tot ceea ce trebuie sa fiu, insa nu sunt tot ceea ce as putea sa fiu…

Sunt o enigma clara si secretul din adevar…

Sunt clocotul din pasiune si pasiunea care iti fierbe sufletul…

Sunt o pata de cerneala pe o hartie sau albul care acopera pata…

Sunt ideea de la care s-a pornit filosofia si teoria de la care a pornit acea idee…

Sunt fosnetul unei soapte si soapta dintr-un fosnet de nor…

Sunt inceputul unei trairi si sunt trairea unui inceput…

Sunt mai mult decat ceea ce vezi, sunt mai putin decat as vrea sa fiu si sunt mai mica decat cred…

Nu conteaza atat ceea ce sunt, cat faptul ca sunt ceea ce sunt…

Imi contemplu misterul si misterul ma contempla pe mine…

 

 

NU!

Filed under: Uncategorized — portocalamov @ 3:13 pm

Nu mai am nevoie de nimic din partea ta: nici de vorbe, nici de priviri, pur si simplu de nimic.

Lumea mea e cu susul in jos, si de fiecare data cand se intoarce imprevizibil, eforturile mele sunt mari ca sa o intorc la loc. Alta data, erai tu ca sa o intorci, dar imi dau seama ca o pot face si singur.

Refuz sa merg mai departe. Am obosit, deci voi ramane pe loc si ma voi bucura de fiecare moment.

E un inceput al sfarsitului si totodata, un inceput nou…

Ploua si o stare vida imi cuprinde inima…

Nu este nici parere de rau, nici fericire, nici dorinta de a zambi.

Cred ca este o tristete care ma indeamna sa oftez si sa spun: “Asa a fost sa fie…”.

Nu mi-e dor de nimic, nu vreau nimic.

Totusi, as fi vrut ca totul sa ramana ca inainte: simplu si usor. Trebuie sa ma obisnuiesc cu amintirea…

Poate am gresit eu si prin greseala mea te-am facut sa gresesti si tu sau poate…

Poate ai gresit tu si prin greseala ta m-ai facut sa gresesc si eu.

Nu stiu.

Daca exista vreo greseala pe care sa o fac, o voi face acum si voi spune “Stop”.

Sunt convins ca iti va fi bine. Sper sa-mi fie si mie bine, insa ma indoiesc…

Sa ne amintim ce a fost si sa nu ne mai facem planuri.

Daca asa trebuie sa se intample, atunci asa sa se intample, daca nu, se va schimba ceva pe parcurs.

Intelege, nu eu sunt de vina, ci sufletul meu…

El spune “gata” inaintea mea.

M-ai ranit si un suflet ranit nu mai poate spune: “Sa continuam!”.  Al meu nu mai poate fi la fel.